A inceput toamna friguroasa, iar plimbarile prin oras nu mai sunt atat de lungi, insa daca iesi observi ca oamenii se simt singuri, tanjind sa gaseasca pe cineva care sa le asculte amintirile sau visele. Dar nu este timp...Oare ziua nu mai are aceiasi durata? Fiind un popor crestin ar trebui sa stim ca cel batran il invata pe cel tanar, sotia il sustine moral pe sot, copiii ii asculta pe parinti, iar parintii nu-si provoaca copiii. Se vorbeste de mult timp de rasturnarea valorilor. Toti suntem constienti, dar aceasta constientizare este doar la nivel de idee, pragmatic fiecare asteapta de la celalalt prima miscare. Am fost surprinsa sa citesc undeva ca statistic sinuciderile sunt mult mai multe decat crimele, desi acestea din urma sunt puternic mediatizate. Principala cauza a sinuciderii este acumularea acestei singuratati. Se spune ca orice necaz impartasit este pe jumatate mai usor de dus...Dar suntem capabili sa ducem si necazurile altora, poverile lor? Daca am face urmatorul exercitiu: ca in fiecare zi macar unui caruia ii adresam banala intrebare : " Ce mai faci?", sa il si ascultam si sa-l incurajam? Poate ne-ar rapi prea mult timp...Dar poate fi o provocare...
Pentru poporul nostru familia a fost importanta. Ea era cea care te sustinea psihic. Acum cand parintii ajung seara acasa nu prea mai au timpul fizic sa stea cu copiii de vorba. Ei sunt cei mai fragili in fata singuratatii...Cealalta categorie sunt persoanele in varsta, care sunt prea inceti pentru generatia tanara. Ceilalti dispun de surogate : afacerea, amant(a) etc.
Dar cauza cea mai mare a singuratatii e departarea de divinitate. Pentru ca :
" Ai mila de mine, Doamne, caci omul ar vrea sa ma inghita.
Toata ziua vrajmasii mei ar vrea sa ma inghita; sunt multi si se lupta cu mine cu mandrie.
Ori de cate ori ma tem EU MA VOI INCREDE IN TINE.
Eu ma voi lauda cu Dumnezeu, cu cuvantul Sau.
Ma incred in Dumnezeu si nu ma voi teme:
ce-mi poate face omul? " ( Psalmul 56)
